CAP. 1 - IDEEA

In camera de zi plutea un aer incarcat. Desi erau mai mult de 10 persoane in camera nimeni nu scotea nici un sunet. Draperiile erau trase asa ca nu patrundea prea multa lumina pe geamurile mari.
Era o camera mare, mobilata luxos, desi acum parea mult prea neincapatoare pentru gandurile tuturor celor prezenti. Se vedea din privirile lor ca toti sufereau.
Stateam intr-un colt al camerei, pe un fotoliu de piele maro. Nu stiu la ce ma gandeam. Poate ca nu ma gandeam la nimic. Dintr-o data din ochii mei incepura sa curga siroaie de lacrimi. M-am ridicat in picioare parca teleghidata si am inceput sa tip:
-Nu inteleg! Cu ce am gresit? De ce mi se intampla tocmai mie toate astea?
- Amalia, incearca sa te calmezi, se auzi o voce din celalalt capat al camerei.
Parintele Florea se apropie de mine, si punandu-si mainile pe umerii mei imi spuse:
- Amalia, ar trebui sa intelegi ca nu depinde de tine. Nu e vina ta, dar nici nu sta in puterea ta sa schimbi ceva. Daca asta este voia Domnului noi nu ne putem impotrivi.
- Dar parinte, el este viata mea. Fara el eu nu pot sa traiesc, nu am de ce sa traiesc.
Cineva din incapere porni televizorul. Butona de pe un canal pe altul, probabil in ideea ca imi va atrage atentia suficient timp cat sa uit pentru o secunda cat de mult sufeream. Am intors capul in mod automat spre televizor. Parca imaginea de pe ecranul televizorului imi facea si mai mult rau, desi nu vedeam nimic. Programul se schimba brusc, iar pe ecran aparu genericul de inceput al unui film. Nu am schitat nici un gest asa ca programul nu mai fu schimbat de data asta. Nimeni nu era atent la film si fiecare incepu sa isi faca de lucru prin casa pentru a nu sta unul in calea celuilalt. Cred ca din cauza mea in special. Erau fericiti ca filmul imi atrasese atentia si nu vroiau sa ma deranjeze.
In camera nu mai ramasesera decat gemenele. Aveau vreo 19 ani si semanau una cu cealalta ca doua picaturi de apa. Erau destul de inalte si slabute. Aratau exact ca fotomodelele pe care le vezi mereu la prezentarile de moda. De obicei eram geloasa pe ele. Imi dorisem intotdeauna sa fiu inalta si slaba. Discutau in soapta, cand linistea fu intrerupta de un strigat si cele doua fete tresarira.
- Aha!!! Stiu! Asta e rezolvarea!
Pana si eu ma speriasem de propriul meu strigat.Sarisem in mijlocul camerei cu mainile ridicate. Cele doua fete se ridicara si cu priviri nedumerite intrbara in cor:
- Ce s-a intamplat?
Ca si cum nu le-as fi auzit m-am intors cu spatele la ele si am plecat. Am urcat scarile serpuite si intrat intr-o camera. Inauntru era destul de intuneric asa ca m-am dus direct la geam sa dau draperiile la o parte.
- Multumesc, iubito! Se auzi o voce tremurata din spatele meu. In sfarsit cineva se gandeste ca poate mai trebuie sa vad si eu cate ceva.
M-am intors surprins.
- Iustin! Credeam ca dormi. Vroiam doar sa te privesc.
- Nu mai dorm de mult. Cam de cand a inceput cineva sa se comporte un pic cam isteric jos.
- Iarta-ma! Am lasat ochii in jos parca un pic rusinata. Stiam ca eu fusesem cea care il trezise.
Iustin ma privi intrebator. Era un barbat extraordinar de frumos, desi se vedea ca e bolnav. Am inchis ochii si mi l-am amintit pe iubitul meu asa cum era acum cateva luni. In imaginile care imi treceau prin minte Iustin era imbracat cu un pulover verde inchis, aceeasi culoare ca si ochii mei. Avea parul un pic ciufulit. Mi-am amintit ochii lui. Erau mari si negri, niste ochi cum nu mai vazusem niciodata pana sa il intalnesc pe el. Iar acum ochii lui minunati erau inconjurati de cearcane. Parca nu mai era acelasi, desi sub semnele bolii inca se observa frumusetea lui.
Iustin ma intrerupse din amintiri:
- Amalia! Vorbesti si cu mine? Imi spui ce e cu tine? Sau trebuie sa vin sa te zgaltai un pic ca sa iti revii.
Am tresarit. Parca trezita din visare i-am raspuns:
- Iarta-ma, iubitule. Imi zburase gandul aiurea. Cum te simti? Se vede ca esti mai bine decat ieri. Si desi i-ai dat afara pe toti intreaga familie e inca aici. Nimeni nu o sa plece acasa asa ca e mai bine sa te obisnuiesti cu ideea.
- Dar…
- Niciun “dar”. E mai bine ca ei sunt aici pentru ca eu va trebui sa plec intr-o scurta calatorie.
- Ce? Ochii lui Iustin se facura mari de mirare. Cum adica sa pleci? Tocmai acum?
- Da, iubitule. Tu te simti mult mai bine. Si nu o sa se intample nimic daca lipsesc cateva zile. Oricum o sa plec saptamana viitoare. Trebuie sa fac cateva aranjamente inainte. Si in plus nu o sa plec decat dupa ce ma conving ca te simti mai bine.
- Totusi, nu as vrea sa pleci, raspunse Iustin rugandu-ma din priviri.
- Stiu! Nici eu nu as vrea. Dar trebuie. O sa fie bine! I-am raspuns si m-am asezat pe marginea patului langa el.
Iustin isi intinse mainile subtiri si albe catre mine. Avea perfuzii la ambele maini asa ca mi-era frica sa il ating de teama sa nu il doara ceva. Am oftat. Niciodata nu am suportat acele, iar acum persoana pe care o iubeam cel mai mult era inconjurata de ace. Nu intelegeam de ce tocmai el trebuia sa se imbolnaveasca. Dupa ce trecusem prin atatea pentru a fi impreuna. Mi-am amintit cu durere...Ii fusese rau intr-o dupa-amiaza iar eu, fricoasa ca intotdeauna il dusesem la spital. Dupa ce ii facusera niste analize doctori venisera sa ma anunte ca inca nu stiu nimic, dar terbuie sa il interneze pentru analize amanuntite. Mi-am dat seama ca ceva se intampla, dar cum nimeni nu vroia sa imi spuna nimic nu aveam decat sa astepte. Si am asteptat. Doua zile nu m-am miscat de langa Iustin, care mai tot timpul dormea. Pana cand, directorul spitalului venise personal sa imi dea vestea cea proasta. Iustin avea o boala rara a sangelui si nu mai avea mult de trait.
Am simtit atunci ca intreg universul se prabuseste deasupra mea. Trebuia sa existe un tratament. Trebuia sa se poata face ceva. Si oricat de greu ar fi fost eu trebuia sa descopar.
Dar lunile trecusera si nu gasisem nicio solutie. Niciun doctor nu putea sa imi de sperante iar Iuustin se simtea din ce in ce mai rau.
In urma cu 2 zile ii fusese atat de rau incat mi-a fost teama ca nu va supravietui pana la sfarsitul saptamanii. Asa ca am chemat intreaga familie si pe preotul care il botezase. Dar el deschisese ochii si ii daduse pe toti afara. Nu avea de gand sa moara prea curand.
Iustin intrerupse din nou tacerea care se lasase in incapere:
- Amalia, te implor nu mai fi asa de devastata. De parca nu mi-ar fi si asa destul de greu sa stiu ca voi muri in curand, mai trebuie sa imi imaginez si cum vei arata tu dupa accea.
Sarind ca si cum cineva mi-ar fi turnat ceara incinsa pe piele i-am raspuns:
- Nu! Nu! Nu! Nu trebuie sa te gandesti la nimic. Totul se va rezolva iar noi vom fi impreuna pentru totdeauna. O sa vezi. Nu intreba nimic. Ai doar putina rabdare si o sa vezi ca voi rezolva totul.
- Cum adica? O sa faci boala mea incurabila sa dispara ca prin minune? Sau iar incepi cu aberatiile tale cum ca vom muri amandoi odata si vom trai o alta viata ca spirite. Sper ca nu vrei sa ma innebunesti de tot cu prostiile care iti trec tie prin cap. Mai bine incearca sa te obisnuiesti cu ideea si atunci as fi si eu mult mai fericit.
- Nu e nici o prostie. O sa vezi. Nu iti mai spun nimic pentru ca oricum nu ma crezi si nu vrei sa iei in considerare nimic din ce propun eu. Dar o sa iti dovedesc ca am avut cea mai buna idee de la descoperirea focului icoace. De fapt cred ca e cea mai buna idee din totate timpurile.
Iustin zambi. Nu avea incredere in ideile mele disperate, dar nici nu avea chef sa se certe cu mine. Nu stia ca mie imi trecuse prin cap cea mai buna idee. Probabil ca nici nu ma gandisem ca s-ar putea ca ideea mea sa fie posibila doar in imaginatia mea.
M-am asezat lana Iustin si mi-am lipit buzele de buzele lui. Imi era frica si sa respir. Parea asa de fragila incat imi era teama. Dar el deja isi puse mainile in jrul gatului meu si incepu sa ma sarute pasional. Pentru o clipa am uitat de tot si stangand-l in brate i-am raspunse la sarut. Apoi mi-am amintit.
- Termina! Se auzi vocea suparata a lui Iustin. Nu crezi ca am dreptul sa imi sarut iubita?
- De ce crezi mereu ca toate trebuie sa se faca asa cum zici tu? I-am raspuns zambind.
- Pentru ca e normal ca doi indragostiti sa se sarute.
- E la fel de normal ca doi indragostiti sa se casatoreasca.
- Inceteaza! Esti absurda. Cum sa ma insor cu tine in halul in care arat? Si in plus dupa ce voi muri nu vreau sa ramai vaduva.
- Dar...nu vei muri.
- Incearca sa vezi realitatea.
- Dar... Parintele este aici. Va dura foarte putin.
- Nu!
- Iustin!
- Am zis nu! Si daca vrei sa mai stai in camera asta incetezi in clipa asta. Si ma si saruti. Ca sa nu mai zic de alte lucruri pe care ar trebui sa le mai faci.
- Ce?
Iustin rase. M-am asezat din nou langa el. L-am strans in brate si am inceput sa il mangai pe frunte. El adormi.
Ca sa am putina liniste trebuia sa plec de acasa. Si cum nu stiam unde sa ma duc m-am trezit ca am ajuns la birou. Nu mai fusesem acolo de saptamani intregi.
M-am asezat pe canapeluta de langa geam si priveam pe fereastra spre parcul din apropiere. Totusi nu vedeam nimic. Priveam in gol in timp ce mintea imi zbura departe. Apoi m-am ridicat brusc si m-am asezat la birou. Am pornit calculatorul si asteptam sa se incarce.
Am intrat imediat pe internet si am scris: “vampiri”. Am dat enter, fara sa imi dau seama ce caut de fapt. Ideea minunata imi venise in timp ce ma uitasem la televizor. Sau televizorul se uitase la mine. Nu fusesem atenta decat o clipa, distrasa de tipatul unui personaj din film. Si din intamplare personajul fusese muscat de un vampir. Atunci realizasem ca asta il va salva pe Iustin si il va face nemuritor. Nu ma gadnisem nici o clipa ce probabil ca povestile astea existau numai in filme. Eram sigura ca iubitul meu va fi transformat cu usurinta in vampir si asta il va salva de la moarte.
Nu eram multumita de rezultatele cautarii mele. Majoritatea incepeau cu “legendele spun”, “potrivit legendelor vampirii sunt”. Toti scriau ca si cum vampirii ar fi existat numai in legende. Dar eu eram sigura ca existau. La fel de sigura eram si ca ii voi gasi eu, iar ei il vor salva pe cel pe care il iubeam.
Am modificat termenii cautarii in “vampiri din Romania”, dar din nou nu am fost multumita de rezultatele gasite. Privirea imi fu atrase insa de una dintre reclamele care apareau in coltul paginii.
“ Ai nevoie de ajutor in legatura cu supranaturalul? Noi putem rezolva orice problema. “
Nu am stat sa ma gandesc nici o clipa. Am scos mobilul si am sunat la numarul atasat de reclama. Dar nici un raspuns. Am simtit ca toate sperantele mi se scufunda. M-am ridicat plangand de la birou si m-am apropiat de geam. Am lovit cu putere in rama metalica a geamului in timp ce lacrimile imi curgeau siroaie udandu-mi bluza. De abia o imbracasem si acum arata ca si cum m-ar fi prins ploaia. Involuntar am continuat sa lovesc rama geamului pana cand acesta se sparse cu un zgomot asurzitor. Sunetul ma trezi din visare si ma facu sa ma intorc la calculator. Am ridicat tastatura de pe covor. Nici nu realizasem cand o aruncasem. Am cautat din nou acea reclama si mi-am notat adresa. Era intr-un cartier nu tocmai din zona buna a Bucurestiului, dar nu conta. Am inchis calculatorul si am iesit alergand. Cand am ajuns la parter mi-am amintit de geamul spart. Probabil ca cineva auzise galagia si cauta din birou in birou sa vada ce s-a intamplat. Si cum cladirea avea 20 de etaje, avea destul de mult de cautat. M-am dus la biroul portarului dar nu era nimeni inauntru. Probabil ca plecase sa vada ce s-a intamplat. Nu aveam timp sa il astept. Asa ca am cautat repede o hartie prin geanta si am notat etajul si numarul biroului alaturi de un “geam spart”. Am lasat hartia acolo si am iesit in graba.
Desi de cand lucram impreuna cu Iustin la firma parintilor nostri, care fusesera parteneri de afaceri inca inainte ca noi sa ne nastem, aveam fiecare cate doua masini am realizat ca fusesem asa de pierduta printre ganduri ca venisem pe jos la birou. Era la mai putin de 20 de minute de mers pe jos de casa in care locuiam asa ca nu era mare lucru sa merg pe jos. Dar aveam nevoie de masina pentru a ajunge la adresa celor care urmau sa ma puna in legatura cu supranaturalul.
Am facut rapid cu mana unui taxi si m-am urcat nerabdatoare in masina. Mi s-a parut ca taximetristul a strambat putin din nas cand a auzit adresa, dar nu ma interesa. Un gand imi trecu rapid prin minte. In transa in care fusesem cand venisem la birou imi luasem si bani la mine? Nu imi aduceam aminte nici cand ma imbracasem, si totusi eram imbracata. Si chiar foarte elegant. Nu stiu cum reusisem sa ma incalt tocmai cu pantofii mei cu tocurile cele mai inalte, dar am presupus ca se datora faptului ca fuseserau cadou de la Iustin. Am cautat prin geanta in cautarea portofelului. Cand tocmai ma pregateam sa ma dau batut si sa ii zic soferului sa ma duca acasa, pentru ca nu aveam bani la mine, am gasit portofelul.
Am strigat triumfatoare un :Ha! iar soferul s-a uitat in oglinda la mine cu o privire ciudata. Probabil ca isi inchipuia ca sunt nebuna. Dar nu imi pasa pentru ca eram din ce in ce mai socata sa vad cati bani aveam in portofel. Cred ca inchesuisem in el toate cardurile si toate economiile mele de-o viata, pentru ca de abia mai statea inchis. Cred ca aveam bani sa plec pana in Japonia si inapoi. Tocmai cand ma minunam de suprizele portofelului meu, soferul am anunta ca am ajuns la destinatie. I-am platit si am coborat rapid.
Stateam in fata unei case foarte ciudate. Semana cu casele din filme despre care se spune ca sunt bantuite. Si probabil ca nu as fi intrat in casa daca nu s-ar fi deschis usa tocmai in fata mea. Inchipuindu-mi ca cineva ma vazuse cum stateam si priveam casa si imi deschise usa, am urcat treptele de la intrare si m-am oprit o secunda in pragul usii. Nu stiam ce sa fac. Casa arata ciudat si mi-era un pic teama sa intru. Dar se auzi o voce ragusita care imi spuse sa intru asa ca am pasit inauntru lasandu-mi gandurile in prag.